Virusuri vechi rămân în ADNul nostru, Prof. Valerio Orlando prezintă rolul actual

Setul genetic fixat ne limitează?

Profesorul Valerio Orlando, specialist recunoscut în domeniul biologiei moleculare și al epigeneticii, a adus în discuție aspecte fascinante legate de modul în care organismul uman gestionează interacțiunea cu mediul înconjurător. În cadrul emisiunii „Academia de Sănătate”, moderată de academicianul profesor universitar doctor Irinel Popescu, cu participarea jurnalistului Val Vâlcu, cercetătorul a detaliat mecanismele complexe prin care programul genetic se conectează cu factorii externi, influențând astfel fiziologia generală și procesele de îmbătrânire.

Discuția s-a centrat pe ideea că celulele noastre păstrează încă instrumente evolutive vechi, capabile să fie activate pentru a menține sănătatea sau a accelera recuperarea țesuturilor.

Orlando a subliniat importanța valorificării acestor mecanisme intracelulare rămase active. El a menționat că, pe lângă utilizarea tehnologiilor moderne de inginerie genetică și a agenților exogeni pentru manipulare, există o abordare alternativă: identificarea strategiilor terapeutice sau a medicamentelor care să exploateze capacitățile naturale încă prezente în celulă.

În acest sens, grupul său de cercetare lucrează de ani buni într-un program dedicat epigeneticii mediului, inițiat acum ceva timp, care a reunit colaboratori din diverse laboratoare pentru a atinge acest obiectiv comun.

Conceptul central al expunerii a fost definirea clară a epigeneticii ca fiind studiul dialogului constant între informația stocată în ADN și condițiile de mediu. Profesorul a explicat că termenul „mediu” acoperă două niveluri distincte: micromediul intern, specific fiecărei celule, și lumea exterioară la care se supune întregul corp. Limbajul prin care se desfășoară această interacțiune complexă este metabolismul, deoarece fiecare funcție fiziologică depinde critic de producția de energie și de sinteza compușilor biochimici care formează structura corpului.

Cercetătorul a insistat asupra faptului că, deși pornim de la un set genetic fixat, experiențele noastre biologice din viața cotidiană sunt traduse chimic de organism. Indiferent dacă ne-am format într-un mediu școlar favorabil sau nefavorabil, dacă alimentația a fost echilibrată sau deficitară, corpul transformă aceste variabile în semnale biochimice. Aceste traduceri pot afecta negativ calitatea vieții sau modul în care funcționează sistemele corporale. Programul genetic încearcă să echilibreze aceste adaptări, explorând simultan posibilitățile aplicative ale acestor mecanisme.

Un punct de interes major a fost reprezentat de ceea ce Orlando denumește „cealaltă jumătate a genomului”.

Această porțiune a materialului genetic nu se încadra în modelul clasic și simplificat, conform căruia ADN-ul este transcris în ARN, iar acesta, la rândul său, este tradus în proteine.

Interesul științific a apărut tocmai pentru a decodifica funcția acestei secțiuni necunoscute. Deși astăzi se crede că secvențierea completă a genomului ne oferă o imagine totală, realitatea este mai nuanțată.

Când a fost publicată prima versiune a secvenței genomului uman în anul 2001, doar aproximativ 2% din conținutul analizat corespundea dogmei biologice clasice „un gen, un ARN, o proteină”.

Paradigma s-a schimbat radical!

Restul secvențelor rămânea un mister.

Chiar și în prezent, o proporție semnificativă din genom este clasificată drept „gunoi” genetic (junk DNA), fiind formată din replicări repetate ale secvențelor de ADN care păreau a nu avea o utilitate evidentă. Totuși, înțelegerea modernă a acestor zone a evoluat considerabil. Obiectivul cercetărilor a fost de a distinge componentele utile („partea bună”) pentru a putea identifica ulterior segmentele care pot genera probleme patologice.

Orlando a oferit o perspectivă evolutivă profundă asupra acestor secvențe, arătând că ele nu sunt simple reziduuri aleatorii. Ele sunt, de fapt, urmele unei istorii lungi în care virusuri străvechi s-au integrat în genomul nostru. Prin acest proces, am dobândit capacitatea de a ne apăra contra invaziei. Este un paradox fascinant: deși virusurile sunt entități extrem de mici, unele având în repertoriul lor genetic doar trei gene, în timp ce noi posedăm zeci de mii de gene, am reușit să incorporăm logica virală în fiziologia noastră.

Am preluat mecanismul de recunoaștere a invadatorilor și îl folosim acum ca semnal pentru a declanșa remedierea situației, apelând la sistemul imunitar.

Această schimbare de paradigmă a transformat percepția asupra acestor secvențe. Ele au trecut de la statutul de elemente inutile la cel de piloni fundamentali ai comunicării intercelulare și țesutuale.

Rolul lor esențial constă în mediarea capacității organismului de a solicita și de a organiza intervenția sistemului imunitar exact acolo unde este necesară. Importanța acestui mecanism se manifestă clar în două contexte majore: în timpul invaziei de către agenți patogeni și în procesul de regenerare a țesuturilor deteriorate. În ambele cazuri, este indispensabilă prezența sistemului imunitar și a inflamației, mai precis a unei inflamații benefice, care activează sistemele de reparare.

Inflamația nu trebuie privită exclusiv ca un semn de boală, ci ca un proces natural și necesar. Profesorul Orlando a ilustrat acest concept cu un exemplu banal: efortul fizic intens la sală generează microleziuni musculare care necesită reparație. În acest moment, corpul mobilizează sistemul imunitar și alte componente într-un proces inflamator scurt, dar crucial. Riscul apare atunci când acest mecanism nu mai este corect reglementat, ducând la o inflamație cronică. Această formă persistentă a inflamației este asociată direct cu îmbătrânirea accelerată și cu o gamă largă de afecțiuni cronice.

Prin urmare, distincția dintre un Atenția acordată gestionării inflamației a crescut exponențial.

Ce era considerat anterior marginal este acum analizat în contextul multor procese degenerative, inclusiv cancerul. Eliminarea sau corectarea acestor straturi de intervenție disfuncțională pare să fi redus incidența unor contexte patologice grave.